A foggy day


Concert Clamores 19 de abril de 2013

Anunțuri

Video

Atelierele muzicale DIVERBIUM / Los Talleres Musicales DIVERBIUM #01


Fedrom Cultural presenta la apertura de Los Talleres Musicales DIVERBIUM. Actuará como anfitrióna: Cristina Vlasin, musico. El primer encuentro sera el proximo sabado, 19 de marzo 2011 a las 17:30 horas y tiene como invitada a NUR (Nuria Elósegui ), cantante. Te esperamos sabado 19 de marzo de 2011 a partir de las 17:30 horas en Los Talleres Musicales DIVERBIUM, en: C/ Wad Ras, 19, Bajo, Madrid, 28039 Tel. : +34 913 982 336 e-mail: diverbium.club@gmail.com, (metro Estrecho, salida Navarra). Web: http://diverbiumclub.blogspot.com. Colaboran: FEDROM, Reteaua literara y Romania din Diaspora

Nuria Elósegui, más conocida como Nur (nació en 27/3/1983, Barcelona) ha sido concursante en Operación Triunfo (OT3) donde llego muy cerca de la final. Con una voz inconfundible, con la actuación de gran artista, Nur mira hacia futuro con confianza en su estrella. Actualmente, además de tener un primer disco muy bien recibido en el mundo de la música, Nur tiene un grupo de Góspel que se reúne cada semana en Madrid preparando futuras actuaciones en conciertos por todo el territorio español pero también está actuando en solitario como invitada especial, sin olvidarse de su público que siempre tiene mucha gana de escucharla en directo. A Nur le gusto mucho Norah Jones (don´t know why) u Aretha Franklin (you`re all I need to get by).


FEDROM CULTURAL anunta deschiderea Atelierelor muzicale DIVERBIUM. Amfitrioana: Cristina Vlasin, artista. Prima intalnire va avea loc sambata 19 martie 2011, orele 17:30. Invitata: NUR (Nuria Elósegui ), artista. Va asteptam sambata 19 martie incepand cu ora 17:30 la Atelierele Muzicale DIVERBIUM pe strada Wad-Ras, 19, Bajo, MADRID, 28039, Telefon: +34913982336, mail: diverbium.club@gmail.com, web: http://diverbiumclub.blogspot.com, (metrou Estrecho, iesirea Navarra). Partenerii acestui eveniment sunt: FEDROM, Reteaua literara si Romania din Diaspora.

Vincenzo Bellini (Catane, 1801 – Puteaux, 1835)


Si-a desavarsit studiile la Conservatorul din Neapole. Inca elev, Bellini a scris opera „Adelson e Salvini”(1825), a carei perfectiune formala a facut sa fie privit inca de pe atunci ca succesor al lui Rossini.
Teatrul „San Carlo” din Neapole i-a comandat in 1826 „Bianca e Fernando” iar „Scala” din Milano „Piratul” in 1827, pe un poem de Felice Romani, libretistul italian cu cel mai mare renume in epoca. Urmeaza apoi „La straniera” (Milano, 1829), „Zaïra” (Parma, 1829), „I Capuleti e i Montecchi” (Venetia, 1830) si la Milano in 1831 „Somnambula” si „Norma” la succesul carora a contribuit considerabil soprana Giuditta Pasta.
Dupa premiera operei „Beatrice di Tenda” (1833), Bellini a parasit Italia, s-a stabilit la Paris, unde, sub aripa protectoare a lui Rossini, intra in relatii in special cu Chopin si scrie pentru Teatrul italian „Puritanii” (1835).
A murit la putin timp dupa aceea.
La confluenta unei arte inca aristocratice si a veritabilei lansari a romantismului, Bellini a realizat prin creatia sa uniunea perfecta intre frumusetea clasica si tema exaltarii eroului sau mai frecvent a eroinei condamnati de soarta.



Gaetano Donizetti (Bergamo, 1797 – Bergamo,1848 )


Provenind dintr-o familie saraca, el a fost primit la varsta de noua ani la „Scuola caritatevole di musica” (Scoala caritabila de muzica), fondata de Mayr in orasul sau natal, unde a invatat clavecinul si compozitia. In cele din urma a reusit sa-si continue studiile la Bologna sub indrumarea parintelui Mattei. Pentru a-si ajuta familia s-a angajat in armata, dar primele reusite componistice i-au permis sa paraseasca activitatea militara. Lucrarea „Enrico di Borgogna” este cea care l-a facut cunoscut in 1818, dar prima opera care avea sa-i aduca cu adevarat succes a fost „Zoraide di Granata”(1822). Adevarata glorie nu a venit decat in 1830 cu opera „Anna Bolena” iar in 1832 acest succes s-a confirmat prin premiera rezervata operei „Elixirul dragostei”. In aceasta perioada el scrie capodoperele sale tragice – drame romantice sau istorice ca „Torquato Tasso”, „Lucrezia Borgia”,”Maria Stuarda”, „Lucia di Lammermoor”, „Roberto Devereux”.
La recomandarea lui Rossini, Donizetti pleaca la Paris in 1838 compune, in limba franceza, „Fiica regimentului”, „Favorita” si „Martiri”, in 1840, inainte de a fi numit compozitor imperial la Viena, unde a prezentat „Linda di Chamounix” si „Maria di Rohan”. Revine la Paris, unde au loc premierele cu „Don Sébastien” si „Don Pasquale”(1843).
Internat la Ivry in ianuarie 1846, datorita unor probleme de sanatate, se intoarce la Bergamo la sfarsitul anului urmator; s-a stins din viata la 51 de ani.

Gioachino Rossini (Pesaro, 1792 – Paris, Passy 1868)


Copilaria si-a petrecut-o, alaturi de parintii sai, prin turnee (tatal lui era cornist iar mama soprana). La varsta de doisprezece ani, cand a compus sonatele sale a quatro, deja stia sa cante la vioara. A invatat contrapunctul in urma lecturii partiturilor lui Mozart sau Haydn. Intre anii 1804 – 1810 a urmat cursurile Liceului muzical din Bologna. De-a lungul adolescentei Rossini a fost pe rand cantaret, corepetitor si acompaniator la teatru, a practicat in afara clavecinului vioara si viola, cornul si violoncelul; a compus sinfonia , mise si cantate, opera „Demetrio e Polibio” si diferite lucrari instrumentale. In 1810 „La Cambiale di matrimonio”(Venetia) i-a deschis portile celor mai prestigioase teatre din nordul Italiei pentru care a scris cateva partituri care l-au consacrat la Venetia, Ferrara si Milano („La Pietra del paragone”, 1812), in timp ce „Ciro in Babilonia”, o opera sacra, va demonstra aprofundata cunoastere a stilului sever de care facea dovada autorul. Anul 1813 i-a adus gloria, la 21 de ani: dupa „Il Signor Bruschino”, Venetia a aplaudat opera seria „Tancredi” si drama giocoso „Italianca in Alger” , care au reinnoit in mod singular legile celor doua genuri. In 1815 s-a impus cu „Elisabetta” , apoi un an mai tarziu cu „Otello”, care au largit intr-o maniera unica structurile obisnuite ale operei seria. In 1816 prezenta la Roma „Barbierul din Sevilla” care in pofida unei premiere furtunoase a triumfat rapid, apoi in 1817, „Cenusareasa”si „Cotofana hoata”, doua comedii sentimentale cu care si-a luat adio de la genul usor, acordand de aici inainte intreaga sa atentie reinoirii genului tragic, fixand noi tipuri vocale, avand grija ca nimeni inainte de el de scriitura vocala, dezvoltand rolurile orchestrei si corului, de mare importanta in „Mose”(1818), in timp ce in 1819 a scris opera romantica inspirata din creatia lui Walter Scott, „La Dona del Lago”. „Semiramida” este ultima opera scrisa pentru scenele italiene in 1823. La Paris va scrie inca o opera in limba italiana dupa care va scrie in limba franceza, „Siége de Corinthe” (o adaptare a sa a operei „Maometto”)1826 si „Moise”(adaptare dupa opera sa „Mose”)1827. Ultimele doua opere , o farsa „Contele Ory”(1828) si drama istorica, „Wilhelm Tell”1829 sunt compuse direct pe librete franceze. Sensibil la reformele deja aduse structurilor operei de catre Jommelli, Traetta sau Mozart, a reutit sa realizeze sinteza perfecta intre genurile operei seria, semiseria si bufa, dar, spre deosebire de Mozart care introdusese tragicul in structurile operei bufe, Rossini a reusit sa insufle operei seria supletea structurilor genului semiseria, iar pretinsa lui „reforma” napoletana nu a fost decat concretizarea unor obiective mai vechi: astfel a putut sa desavarseasca renuntarea la recitativul secco, in beneficiul unui recitativ foarte liric si deseori ornamentat, dialogand cu o orchestra activa si plina de culoare (ceea ce ii reprosau contemporanii, care l-au supranumit „Signor Vacarmini” sau „Il Tadaschino”); a reusit sa imbine cu suplete aceste recitative cu ariile, duetele si ansamblurile, intretaindu-le uneori cu interventiile corului, construind vaste finaluri intr-o conceptie cu adevarat noua, dar ramanand totusi la conceptia numerelor izolate (pezzo chiuso), considerate ca un comentariu afectiv, izolat de actiune si usor de transportat dintr-o lucrare in alta asa cum facusera intotdeauna Bach, Händel, Gluck, Mozart.

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)


Punctul de greutate in creatia lui Mozart il constituie opera. „In opera nu pur tragica si nici simplu comica, ci in cea mijlocie, amestecata, unde e loc si pentru lacrimi si pentru ras, o necumpatare vesela si melancolie visatoare, Mozart este in elementul lui ca pestele in apa, ca Shakespeare in drama, ca Beethoven in simfonie.”[1]

          Primele opere pana la „Indomeneo” (1780) pot fi considerate ca apartinand unei perioade de pregatire. In primii doisprezece ani a scris in diferite genuri dramatice: opere bufe: „La finta semplice“ si „La finta giardiniera”, opere seria: „Mitridate” si „Lucia Sillo”, pastorale: „Asconia in Alba”, „Il re pastore” si singspielul „Bastien si Bastienne”, pe texte italiene si germane.

Operele care i-au adus gloria sunt: „Indomeneo”, „Rapirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Juan”, „Cosi fan tutte”, „La clemenza di Tito” si „Flautul fermecat”. Mozart adopta procedeele cantabile italiene, dar acestora li se adauga si influenta melodiilor franceze, germane care se contopesc in interiorul conceptiei italiene. Melodia vocala ramane atotstapanitoare ca si la italieni, insa acompaniamentul este mai dezvoltat, mai amplu. Uvertura operei „La finta semplice” desi este scrisa la doisprezece ani, uimeste prin dezvoltarea si tratarea simfonica. Este scrisa ca o forma simfonica independenta. Un gen fata de care se simte cu mult mai apropiat si mai liber este singspielul. „Bastien si Bastienne”  pregateste drumul pentru „Rapirea din Serai”, „Directorul de teatru” si „Flautul Fermecat”.

„Mitriade” si „Lucio Silla” dovedeste maiestria cu care stapaneste genul opera seria. Stilul vocal devine stralucitor , iar recitativele sunt mai interesante.

Dupa doua opere seria revine iar la opera bufa, creand „La finta giardiniera”. Perioada de „pregatire” se incheie cu „Indomeneo” reprezentata la München in 1781. Libretul este scris de abatele Varosseo imprumutat dintr-o tragedie franceza, bazata pe o legenda e Eladei mitologice. „Indomeneo” este tipul operei seria tragice. Aici se imbina doua principii muzicale: principiul numerelor inchise si principiul muzicii scenice, care urmeaza actiunea.

Cu „Rapirea din Serai” face un pas inainte. Reuseste sa se descatuseze de sabloanele traditionale si realizeaza scrierea unei opere in limba nationala. In „Rapirea din Serai” Mozart se departeaza de dramaturgia obisnuita,  apropiindu-se de comedia muzicala. Aceasta opera reprezinta totodata si punctual culminant al evolutiei singspielului ca opera nationala germana.

In 1786, Mozart a scris pentru Viena, „Nunta lui Figaro”, dupa subiectul celebrei comedii a lui Beaumarchais, „Le marriage de Figaro”, in prelucrarea abatelui Lorenzo da Ponte dupa indicatiile lui Mozart. Incepand cu aceasta opera, Mozart arata un interes deosebit pentru alegerea subiectelor pentru opera.

Opera bufa italiana va capata o nuanta deosebita la Mozart, o seriozitate si o profunzime inegalabila in dezvoltarea caracterelor si a ideilor muzicale. Din acest punct „Nunta lui Figaro” ocupa locul primei „opere de caracter”.

La un an dupa „Nunta lui Figaro”, Mozart a scris opera „Don Juan” „drama giocosa”, in doua acte, pe un libret de Da Ponte. In aceasta opera, Mozart urmareste aprofundarea psihologica si crearea unei drame muzicale.

Activitatea creatoare a lui Mozart in domeniul operei se incheie cu singspielul „Flautul Fermecat”, compus la cererea unui prieten, actorul Schikaneder, proprietarul unui teatru muzical care se afla in pragul falimentului.

La baza operei sta un basm minunat opus prin continut tragismului lui „Don Juan”. Fata de celelalte opere, „Flautul Fermecat” vine sa imbogateasca singspielul cu elemente preluate din opera seria si bufa printr-o noua tendinta, aceea de feerie.

Cu „Flautul fermecat”, Mozart si-a spus ultimul cuvant in domeniul muzicii dramatice. Fata de celelalte opere – „Nunta lui Figaro”, „Don Juan” – singspielul „Flautul fermecat” este o opera de o individualitate aparte datorita cadrului feeric in care se desfasoara actiunea basmului, precum si a muzicii de o nobila inspiratie.


[1] Galeria compozitorilor de opera, 1856, nr 1

 

Christoph Willibard Gluck. Reforma operei


          Christoph W. Gluck s-a nascut in 1714 la Errasbach, in tinutul Boemiei. Si-a terminat studiile muzicale in Italia cu Sammartini, ajungand sa stapaneasca foarte repede stilul operei italiene.

          In 1741 isi face aparitia cu opera „Artaxerxe”. Urmeaza o perioada de intensa activitate in care scrie opere pentru Venetia, Neapole, Milano. Subiectele operelor sale sunt simple, obisnuite, cu caracter comic, feeric, prelucrate in limitele constructiei operei seria.

          Intors la Viena, Gluck continua sa compuna in stilul vechii opere, acumuland treptat experienta diverselor culturi si scoli de opera, care il va duce la formarea unui stil propriu.

          Ca reformator apare abia cu opera „Orfeu”(1762), conceputa ca opera seria italiana. Desi activitatea lui creatoare si-o incepe la Viena, totusi reforma nu va fi infaptuita aici, ci la Paris. In intentiile sale reformatoare, Gluck s-a folosit de tragedia lirica franceza, de eroismul oratoriilor lui Händel, de stilul muzical instrumental al lui Sammartini si de muzica instrumentala vieneza. Insusindu-si stilul diferitelor scoli, reforma lui Gluck poarta in sine un caracter international.

          Gluck a scris peste 100 de opere, dar numai cateva sunt reformatoare: „Orfeu”, „Alcesta” – scrise la Viena, „Paris si Elena”, „Ifigenia in Aulida”, „Ifigenia in Taurida” si „Armida” – scrise la Paris.

 Principiile reformatoare ale lui Gluck:

  1. Pe baza unor conceptii estetice bine determinate isi propune ca muzica sa intareasca expresivitatea textului si sa dramatizeze opera.
  2. Pentru o arta adevarata trebuie sa renunti de a mai indeplini voia cantaretilor, sa renunti la convenientele si excesele muzicale.
  3. Uvertura sa fie o parte introductiva in continutul operei.
  4. La baza intregii drame sa stea pasiuni puternice, situatii interesante; sa constituie un spectacol atragator.
  5. Sa stabileasca legatura intre arie si recitativ.
  6. Simplitate, adevar, naturalete.

Opera „Alcesta”, din acest punct de vedere, se distanteaza de „Orfeu si Euridice”. Conceptia generala este mai completa, mai unitara si mai gandita. Legatura uverturii cu opera nu consta in prelucrarea unor teme ci in atmosfera creata prin imagini si intonatii pline de culoare, care redau sentimentele de durere si jale ale Alcestei, in forma vechii sonate fara prelucrare.

Ajuns la Paris, el isi monteaza opera „Ifigenia in Aulida” care intampina dificultati. Prezentarea operei a avut loc dar a dat nastere la o serie de discutii si intrigi. Publicul parizian s-a impartit in diverse grupuri si opinii. Primul grup statea pe pozitia vechii opere a lui Lully si Rameau; al doilea grup era de partea muzicii italiene a lui Piccini si Saschini; cel de-al treilea grup era de partea lui Gluck. De partea lui se afla si Jean Jacques Rousseau. Avand de partea lui pe enciclopedisti si intregul Paris prerevolutionar, reforma lui Gluck a gasit conditii favorabile ca sa triumfe.

Rousseau scria: „…nu cunosc vreo opera in care sentimentele sa fie mai putin variate decat in Alcesta. Opera se misca intre doua sentimente: durerea si frica. De aceea din partea compozitorului se cer sfortari nebanuite pentru a evita monotonia. Operele pariziene ale lui Gluck sunt mult mai bogate in conflicte dramatice, in sentimente si idei, carora trebuia sa le gaseasca noi mijloace de exprimare muzicala… ” .[1]

Gluck s-a reintors la Viena in 1779. Aici a incercat sa creeze drama muzicala germana, dar nu a gasit conditiile prielnice pe care i le oferise Parisul prin ideile sale progresiste.

Opera germana se va afirma abia dupa aceea prin creatia lui Karl Maria von Weber.

 


[1] Merisescu, Gheorghe- Curs de istoria muzicii universale, Editura didactica si pedagogica Bucuresti – 1964

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: