Traduceri

 

Javier Canaves s-a născut pe 2 septembrie 1973 la Palma de Mallorca. Licenţiat în Drept la Universitatea Insulele Baleare. A publicat mai multe volume de poezie, printre care În partea sudică a hărţii (2001) şi În cele din urmă ai reuşit să mă faci să urăsc bluesul (2003). A primit mai multe premii şi distincţii: Premiul oraşului Vélez – Málaga (1999), Premiul Ángel Martínez Baigorri (2000), Premiul Hiperion (2003) pentru În cele din urmă ai reuşit să mă faci să urăsc bluesul.

Ceea ce e al tău

Să simţi că te afli în casă, pe neaşteptate,
găsindu-te cu surprindere norocos,
împăcat cu ceea ce e al tău, fără dorinţa de a scăpa
spre un sud inexistent
către o viaţă mai autentică.
Ceea ce contează este aici, alături de tine,
iar restul nu e altceva
decât scenariul fragil al viselor tale.
Şi e bine să ai vise, visele îţi hrănesc sufletul,
dar e bine şi să ştii să răsplăteşti,
fără nicio urmă de amărăciune,
să preţuieşti prezentul fiecărei zile,
trupul pe care ţi-l îmbrăţişezi noapte de noapte,
ocheada recunoscătoare a lucrurilor apropiate:
cărţile care ţi-au deschis uşi către alte lumi,
muzica ce păstrează memoria a ceea ce ai fost,
o ceaşcă de ceai când plouă afară
şi te gândeşti că în momentul ăsta
nimic nu ţi-ar putea lua ce e al tău,
această pace cucerită cu uşurinţă,
acest spaţiu în care totul te cuprinde.
Să simţi că te afli în casă, ciocnind paharul cu
acela cu care nu demult ai pornit un război
despre care ştiai dinainte că e inutil,
ca un preţ prea mare pentru o crimă ce s-a prescris.

Frumoasă şi palidă 

Am întârziat cincisprezece minute. Dinadins.
Am intrat hotărât, surâzând,
cu cravata desfăcută, ca şi cum de fapt
nu aş fi dat importanţă întâlnirii noastre.
Mă aştepta deja, frumoasă şi palidă,
la o masă din fundul acelui bar,
departe de strălucirea ferestrelor.
Ştiu pentru ce vii, nu eşti primul. 
Acesta a fost salutul ei. Dar trebuie să-ţi spun, 
continuă mai apoi, că e încă devreme
şi că vei continua să-i strigi numele în unele nopţi 
şi toate versurile tale îi vor căuta gingăşia,
prelungind această perioadă în care crezi
că numele tău încă mai e important pentru ea.
Dar nu are rost să te minţi:
uitarea pe care o cauţi, şi care în curând va veni,
nu înseamnă nici pace şi nici noroc.
E felul în care timpul ne avertizează
că suntem gata pentru un nou eşec.

 

Întâlniri

Îţi vorbeam de Pavese. Despre sinucidere şi iluzionare
şi din nou în ochii tăi. Mi-am amintit de acea întâlnire:
singurele femei cu care merită         
să te căsătoreşti
sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem.
Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,
şi într-o pornire prostească de entuziasm
ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.
Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât.
Am închinat paharele pentru Creedence şi Sinatra,
atât de absurdă era noaptea. Acum,
după atâta timp de la întâlnirea noastră,
retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău,
mitul ofilit în culoare sepia.
Cărţile, distanţa, atâtea poduri.
A trăi înseamnă să aduni ceea
ce nu am fost
întâlnirile care odată ne-au definit.

Continent

Acest soare care mă îmbrăţişează nu e real.
Trăiesc într-o capsulă protejată de vânt.
Nici o întâlnire nu este posibilă dacă nu are loc în moarte
sau înaintea răsăritului lipsit de apărare. Nu există smulgere
care să mă poată dezlipi de acea torpoare
ce domoleşte loviturile luminii.
Mi-am atins din nou fiecare porţiune a chipului
cu unicul scop de a-i păcăli pe lupi.
E bun continentul acesta care mă ocroteşte.
Nu există nici cuvinte şi nici urme care să-mi spună cine sunt.

Lucrurile care se pierd
 
Se pierd brichetele, virginitatea, ceasurile,
chipurile femeilor care poate ne-au iubit
în noapte, într-un apartament nemobilat,
motivele lipsite de importanţă ale unei despărţiri.

Se pierd adrese scrise cu ruj,
pachete de ţigări, şosete, cuvinte
având greutatea enigmelor încă nerezolvate,
numele acelui bar, titlul melodiei alese.

Se pierd prietenii, cravatele, nopţile
cele mai hoinare şi cele mai scurte, inocenţa, acneea
primului amor, dorinţa de-a creşte,
de a bea şi de a fuma fără să fie nevoie să te ascunzi.

Se pierde, în cele din urmă, voinţa
de a număra lucrurile care se pierd.
 

trad.: Claudiu Komartin & Cristina Vlaşin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: